Dimineața în care am vrut să renunț

Vineri seară am avut o cină cu nașii. Un schnapps înainte de masă, trei pahare de vin la cină, și apoi prostia serii: am ajuns acasă și am mai turnat niște vin în mine. Două pahare care nu mai trebuiau. Sâmbătă dimineață m-am trezit ca și călcat de tren, cu o alergare de 13 km și 1100 metri diferență de nivel programată.

Ăsta e un articol despre ce se întâmplă când te prezinți la start fără să fii la 100%. Despre cum să fii blând cu tine. Și despre de ce alergarea fără presiune e uneori exact ce ai nevoie.

Dimineața în care am vrut să renunț

Să fiu sincer: când a sunat alarma, primul gând a fost să anulez. Corpul îmi spunea clar că nu e ziua lui. Capul greu, energia la pământ, zero chef.

Dar soției mele îi place foarte mult să alerge cu mine. Și mie îmi place enorm să alerg cu ea. Avem momentele astea în care suntem doar noi doi, fără telefoane, fără responsabilități, doar pași și respirație și natură. Nu voiam să ratez asta.

Plus că am o problemă cu inconsecvența. Știu despre mine că dacă anulez o dată, e mai ușor să anulez și a doua oară. Și a treia. Așa că m-am ridicat din pat, am băut apă, am luat o tură de electroliți și am plecat.

Primul kilometru a fost oribil

Nu o să mint: startul a fost greu. Picioarele parcă erau de plumb. Respirația nu venea. Diferența de nivel și-a spus cuvântul imediat, iar corpul meu protesta la fiecare pas.

În mod normal, în capul meu ar fi pornit vocile alea: „De ce bei atât?", „Uite ce prost te simți", „Ai distrus antrenamentul". Știi vocile alea. Le avem toți.

Dar de data asta am ales altceva. Am ales să fiu blând cu mine.

Nu m-am certat. Nu m-am criticat. Am acceptat că da, am băut mai mult decât trebuia, da, mă simt prost, și da, tot am venit. Asta contează. Sunt aici, pun un picior în fața celuilalt, și asta e suficient pentru azi.

După o oră s-a deblocat ceva

Nu știu exact când s-a întâmplat. N-a fost un moment dramatic. Dar undeva după prima oră, corpul a început să colaboreze. Picioarele s-au ușurat. Respirația s-a reglat. Peisajul din zona Sibiel a început să intre în focus.

Am alergat cu soția și cu câțiva prieteni. Nimeni nu știa că eu mă luptam cu mahmureala. Și e ok să fie așa. Nu trebuie să împărtășești totul cu toată lumea. Ceea ce contează e că eram acolo. 13 km, 1100 metri diferență de nivel, soare, 7 grade, companie bună. Și la final, mă simțeam de o mie de ori mai bine decât dimineața.

Ce am învățat din alergarea asta

E ok să nu fii la 100%. Nu fiecare antrenament trebuie să fie perfect. Uneori te prezinți obosit, mahmur, fără chef. Și tot contează. Pentru că ai venit. Pentru că nu ai renunțat.

Fii blând cu tine. Autocritica nu te face mai rapid și nu îți îmbunătățește performanța. Te face doar să te simți mai rău. Acceptă, continuă, învață pentru data viitoare.

Alergarea fără presiune e altfel de frumoasă. Când nu ai un timp de bătut, când nu urmărești pace-ul, când ești acolo doar pentru bucuria de a fi acolo, totul se schimbă. Trail-ul nu te întreabă cât de rapid ești. Te întreabă doar dacă mai vii.

Oamenii potriviți fac diferența. Am terminat alergarea pentru că soția mea era lângă mine. Pentru că prietenii erau acolo. Nu alergi doar cu picioarele, alergi și cu energia celor din jur.

Despre vinul de vineri seară

Da, n-ar fi trebuit să deschid sticla aia când am ajuns acasă. Lecție învățată. Din nou. Dar n-o să stau să mă flagellez pentru asta. Am greșit, am simțit consecințele, am alergat oricum, și azi sunt mai înțelept. Sau cel puțin asta îmi spun. O să mai greșesc? Cel mai probabil…dar despre asta este vorba. Despre proces, despre mintea care trebuie să înțeleagă anumite lucruri.

Progres, nu perfecțiune. Chiar și când progresul înseamnă să alergi 13 km cu capul greu și să nu renunți.