De la «doar una» la «niciuna»

Prima țigară am fumat-o la 16 ani, într-un cantonament de handbal. Paradoxal, nu? Un puști care se antrenează pentru performanță și, între antrenamente, își aprinde prima țigară. Dar fix asta s-a întâmplat.

Nu mi-era poftă. Nu mă „relaxa". Voiam doar să par cool. Să aparțin. În seara aia, în spatele căminului, am intrat în clubul fumătorilor. Și am rămas acolo mult mai mult decât mi-aș fi imaginat. De atunci și până la 30 de ani n-am avut nici măcar o zi în care să nu fumez. Nici nu-mi puneam problema. Eram fumător. Când faci ceva 14 ani, nu mai e doar un obicei. Te definește.

Dacă încerci să te lași de fumat și te sperie gândul că o să te reapuci, articolul ăsta e pentru tine.

Când fumatul nu mai e o decizie

În adolescență și la 20 de ani, nu-mi plăcea neapărat fumatul în sine. Îmi plăcea tot ce venea la pachet cu el: pauza cu colegii, ritualul după masă, țigara „de social", gestul de a aprinde una când nu știi ce să faci cu mâinile.

Și apoi se întâmplă ceva ciudat: nu te mai gândești. Fumatul devine ca respiratul. Dimineața, după cafea, după masă, când ești stresat, când ești fericit, când ești plictisit. Mereu există un motiv.

Și viața merge înainte: job, relații, planuri. Iar tu… fumezi. Ca și cum ai purta ochelari sau ai bea cafea.

Momentul în care s-a rupt filmul

La 30 de ani, când s-a născut fetița mea, eram la 120 de kilograme, fumător și consumam alcool ocazional, dar suficient cât să conteze. Într-o zi mi s-a făcut rău. Stăteam jos, noroc, pentru că totul s-a dus la înclinat și s-a rupt filmul pentru câteva secunde. M-am speriat rău. Am crezut că mi se întâmplă ceva grav.

Și combinația dintre sperietura aia și faptul că aveam acasă o fetiță nou-născută, care avea nevoie de tatăl ei, a fost suficientă. Am zis: gata. Schimb ceva. În momentul ăla mi-a trecut prin cap un gând simplu: dacă nu schimb ceva, s-ar putea să nu fiu aici când are nevoie de mine.

M-am transformat în vegan și am decis să mă las de fumat. Am citit „În sfârșit nefumător", de Allen Carr, și am reușit. Pentru câteva luni.

Primul moment în care m-am reapucat (și cum începe, de fapt)

Nu m-am trezit într-o dimineață cu gândul: „de azi fumez iar". A fost mai degrabă o alunecare. Prieteni care fumau. Ieșiri în care toată lumea își aprindea câte una. Presiune socială pe care nu știam s-o gestionez.

A început cu „doar una". Apoi „doar una când beau". Apoi „doar în weekend". Și, fără să-ți dai seama, ești înapoi la un pachet pe zi.

A doua încercare: 3 ani fără (și apoi m-am reapucat)

Am recitit cartea lui Carr. Și de data asta am reușit să nu fumez trei ani.

Trei ani e mult. E suficient cât să crezi că ai scăpat definitiv. Și tocmai de asta, când m-am reapucat, a fost atât de frustrant.

Într-o zi, pe malul mării, în vacanță, toți prietenii și-au aprins câte o țigară. Și eu după ei. A fost o decizie conștientă, chiar dacă, pe moment, m-am mințit că e „doar una". Nu era doar una. Știam asta undeva în mine, dar am ales să ignor.

M-am simțit dezamăgit și vinovat. Și ăsta e adevărul despre momentele astea: dacă rămâi blocat în vinovăție, nu mai încerci niciodată. Trebuie să treci de partea asta ca să mai ai o șansă.

Un an de fumat și decizia finală

Am fumat un an după episodul ăla. Apoi, împreună cu un bun prieten, am hotărât să ne lăsăm împreună. Ne susțineam reciproc. Și asta a făcut diferența.

A fost un moment, la câteva săptămâni după ce ne-am lăsat, când am fost pe punctul de a ceda. Eram într-o situație dificilă, stresul era mare, iar o țigară părea soluția perfectă. L-am întrebat pe prietenul meu dacă a fumat. A zis că nu.

Dacă zicea „da" în momentul ăla, mă reapucam. Sunt sigur. Dar n-a zis. Și am trecut peste.

Și încă ceva ciudat s-a întâmplat: am băut din greșeală niște apă în care era scrum de țigară. De atunci nu mai suport gustul și mirosul. Poate a contat, poate nu. Nu știu exact ce a făcut diferența. Doar știu că, la un moment dat, s-a făcut un switch mental.

Aproape 5 ani mai târziu: pofta a dispărut

De atunci nu am mai fumat. Sunt aproape cinci ani.

Și sincer îți spun: nu pot fi mai fericit. Mi se pare că am câștigat ani de viață. Nu mai tușesc dimineața. Nu mai miros a fum. Nu mai caut scuze să ies afară. Nu mai calculez dacă am destule țigări pentru seară.

Pofta a dispărut complet. Nu mai am momente în care îmi doresc o țigară. Și asta părea imposibil când fumam.

Ce m-a ajutat concret (pe scurt)

Nu există o formulă universală, dar pentru mine au contat câteva lucruri simple:

• Am tratat „doar una" ca pe o minciună (pentru mine, „doar una" înseamnă să mă întorc la fumat).
• Am avut suport real: un om care era în aceeași luptă și pe care îl puteam întreba, la greu, „tu ai fumat?".
• Am învățat să nu rămân blocat în vinovăție după ce m-am reapucat.
• Am observat declanșatorii (alcool + contexte sociale) și i-am luat în serios.
• Am încercat din nou. Și din nou. Până a rămas.

Pentru tine, dacă încerci să te lași

Dacă ești fumător și încerci să te lași, sau dacă ai încercat și te-ai reapucat, vreau să știi că e în regulă. E în regulă că e greu. E în regulă că alții par să reușească mai ușor și tu te lupți de ani de zile.

Regrupează-te. Încearcă din nou. Nu te da bătut.

Poate încercarea asta e cea care funcționează. Poate nu. Dar dacă nu încerci, nu vei ști niciodată.

Never stop trying.